Don Juan cel licean

Don Juan cel licean

“Există un moment şi un loc pentru toate, şi acela se numeşte “liceu”” (Chef, South Park)

Episodul 1

Era o zi călduţă de toamnă ca oricare alta. Vântul adia uşor, mişcând frunzele uscate de pe trotuar, care parcă se alergau câteva secunde, după care se întindeau pe caldarâm, obosite de efortul depus. Soarele îşi arunca primele raze de după blocurile de un gri mohorât din cartierul Colentina. Cei câţiva nori care acoperiseră luna pe parcursul nopţii dispăreau încetul cu încetul, mistuindu-se în depărtări. Vremea era mai mult decât frumoasă pentru o zi de toamnă şi aşa şi trebuia să fie. Deoarece nimeni nu vrea să aibă condiţii meteorologice precare într-o zi ca aceasta. Nu era o zi ca oricare alta. Era 15 septembrie. Astăzi şcoala îşi deschidea porţile pentru unii elevi, iar pentru alţii şi le redeschidea. Era, însă, şi cineva mai emoţionat decât orice prichindel de clasa I sau boboc de a IX-a...
Într-un apartament spaţios din zona Colentinei, de pe o străduţă lăuntrică din spatele blocurilor de la bulevard, în camera cea mai din fund, dormea dus un băiat de vreo 15 ani. Pătura era adunată şi făcută ghem sub picioarele băiatului, semn că se dezvelise de cald în timpul nopţii. Într-adevăr, era o atmosferă destul de încinsă în cameră şi niciun geam deschis. Băiatul dormea într-o pijama formată dintr-o pereche de pantaloni scurţi albi şi un tricou gri cu două dungi subţiri, verticale şi albe în partea dreaptă, chiar peste claviculă. Era destul de înalt pentru vârsta lui şi cam slăbuţ. Figura lui, însă, avea trăsături foarte plăcute, băiatul fiind, fără exagerare, de o frumuseţe deosebită. Părul era tuns inegal şi era foarte ciufulit acum, după ce se răsucise toată noaptea, în somn. Pielea feţei era foarte îngrijtă, puţine coşuri arătându-şi moţurile albe pe suprafaţa ei, deşi băiatul era în plină pubertate. Părul facial era neras de câteva zile şi oricum era prea puţin să se poată vorbi de vreun discomfort vizual pentru cei cu care interlocuta. Una peste alta, pe o scară de la 1 la 10, băiatul era de 9.80...
Somnul băiatului nu mai dură mult timp, deoarece la puţin timp după ce minutarul ceasului de pe peretele din cameră trecu de numărul 12, având orarul în dreptul cifrei 7, în cameră, aprinzând lumina într-un mod barbar şi inuman, intră mama...
- Haide, Robi, e timpul să te scoli, zise ea ferm, în timp ce aprindea calculatorul şi se aşeza în faţa lui, pe scaun.
Singurul răspuns primit fu un mormăit foarte neprietenos. Urmară câteva minute de tăcere, timp în care Robi căută plapuma în jurul lui, pipăind cu mâinile de câte 4 ori în aceleaşi 3 locuri, sperând să se întâmple o minune. Nu se întâmplă. Mormăi ceva mai uman, după care, resemnat, îşi socase de sub cap perna, trântindu-şi-o peste faţă. De menţionat că în aceste minute, nu îşi mişcase nici măcar un centimetru de piele de pe alte părţi ale corpului, în afara mâinilor.
După ce lăsă băiatul să se chinuiască, mama se ridică de pe scaun, se aşeză lângă băiat, îi smulse decisă perna din mână, iar Robi reacţionă imediat, mugind ca un taur înjunghiat şi agitându-şi mâinile în direcţia în care dispăruse perna.
- Haide, Robi, încetează cu circul... Tu mi-ai zis să te trezesc la 7, zise mama pe un ton calm, dar ferm, dezmierdând cu o mână părul băiatului.
De data aceasta, Robi mârâi, asemeni unui câine forţat să facă ceva ce nu îi place şi, într-un final apoteotic, deschise ochii pe jumătate. Deschise gura, să zică ceva, ridicând în sus şi arătătorul de la mâna dreaptă, dovadă că era ceva important. După câteva zeci de secunde, timp în care stătu parcă în cumpănă, dacă să zică sau nu ce avea de gând, închise ochii, gura, lăsă degetul jos şi se răsuci pe o parte, culcându-se la loc.

Episodul 2

Mama cedă, se ridică şi se aşeză din nou în faţa calculatorului, deschizându-şi e-mail-ul. Chinurile băiatului erau, însă, departe de a se fi terminat. În cameră pătrunse şi sora lui Robi. Era o fată de 17 ani, cu un păr lung, negru şi strălucitor, întins cu placa încă din seara precedentă. Avea aceleaşi trăsături faciale ca şi fratele ei. Şi cel care se uita la mama lor, putea să vadă de la cine moşteniseră cei doi întreaga faţă. Parcă nici nu ar fi avut tată! Doar ochii verzi ai lui Robi nu se regăseau pe figura mamei lui. Fata, însă, era identică cu maică-sa. Ca şi Robi, şi fata era înaltă şi slabă, cu nişte picioare lungi şi frumoase, răsărind din pantalonaşii foarte scurţi şi mulaţi de pijama de un galben de banană. Tricoul verde cu două dungi la fel de galbene, verticale şi subţiri, pe clavicula dreaptă a fetei, destul de strâmt, delimita forma sânilor ei, nici mari, nici mici, ci aşa cum le plăcea tuturor băieţilor (Robi îi zicea foarte des “dacă nu ai fi sora mea... Doamne, ce ţi-aş face...”). Cei doi erau adevăraţi zei printre oamenii de rând, cu mama lor în frunte, care la vârsta de 42 de ani, încă se mai prezenta minunat.
Fata aruncă o privire miloasă fratelui ei, care aţipise la doar câteva secunde după ce se întorsese pe o parte şi se aşeză lângă el, exact unde stătuse şi mama, cu doar câteva minute înainte. Îl zgâlţâi uşor după care îi spuse pe un ton ferm:
- Scularea, piticot, mai avem doar trei ore până la începutul festivităţii!
Buzele băiatului se mişcară de două ori, formând un cuvânt pe care fata nu îl auzi, însă, menţinând poziţia şi nedeschizându-şi ochii.
- Ce? întrebă ea, nedumerită.
Robi repetă mişcarea.
- Ce zici, mă? zise ea, din nou, un pic iritată.
Robi o apucă de ceafă, trăgând-o cu blândeţe spre gura lui, unde fata îşi poziţionă urechea.
- Ca-fea, zise băiatul, şoptind.
Fata zâmbi şi zise, tot şoptit, la urechea băiatului:
- Este.
Apoi se ridică şi, în timp ce părăsea camera, zise, la fel de ferm:
- Acum, mişcă.
Mama continuă să lucreze la calculator, verificând e-mail-uri şi scriind altele, sau completând nişte rubrici cu cifre în tabele, iar Robi rămase în aceeaşi poziţie alte câteva minute. Într-un final, se ridică în fund, sprijinindu-se, însă, în mâini. Deschise ochii pe jumătate, căscă, mai căscă o dată, după care deschise ochii de-a binelea, scuturându-şi faţa. Îşi căută papucii cu privirile prin cameră, nu-i găsi, dar asta nu îl împiedică să se ridice în picioarele goale. Porni cu greu, spre bucătărie, mişcându-se încet şi maşinal. Drumul i se păru mai lung ca niciodată. În bucătărie, îşi luă o cană din maşina de spălat vase, apucă decis filtrul de cafea, umplu cana, după care îşi puse trei linguri cu vârf de zahăr. Se târî înapoi, în sufragerie, se aşeză pe canapea şi privi absent ştirile PRO TV de dimineaţă, în timp ce îşi sorbea cafeaua.
După vreo 15 minute, părea că se mai trezise. Lăsă cana pe masa din sufragerie şi se întoarse în camera lui, mişcându-se, însă, parcă, ceva mai energic. Deschise uşa dulapului şi se apucă să caute prin haine, cu migulozitate şi atenţie să nu cumva să le şifoneze pe cele pe care nu avea să le poarte. Îşi scoase din dulap şi aşeză cu grijă pe birou un tricou cu dungi orizontale, în două nuanţe de verde (închis şi deschis), o pereche de blugi conici, de un albastru foarte închis, şosete, boxeri, precum şi o curea albă, de piele, cu nişte simboluri japoneze negre desenate pe ea.

Episodul 3

Între timp, sora lui ieşise din baie, cu un prosop mare, alb, înfăşurat în jurul ei. Robi intră şi el, cum termină de aranjat hainele. De acolo ieşi doar 30 de minute mai târziu (stătuse mai mult decât sora lui), dar proaspăt ras, mirosind frumos şi spălat pe dinţi. Purta un prosop la fel de alb, dar mai mic, în jurul taliei. Mama plecase din camera lui, între timp, aşa că Robi deschise WinAMP-ul. Pe ritmurile lui Justin Timberlake (“Sexy Back (feat. Timbaland)”), Robi se îmbrăcă şi plecă înapoi, în bucătărie. Aici, mama şi fiica îşi savurau cafeaua, discutând despre frizura surorii lui Robi. Robi îşi puse într-o farfurie două ochiuri bine prăjite, luă sarea şi două felii de pâine şi se aşeză şi el la masă. Mâncă repede şi plecă să îşi aranjeze freza, în timp ce femeile tot nu schimbaseră subiectul. După vreo 10 minute, ieşi din baie, cu frizura bine aranjată şi strigă la sora lui:
- Simona! Eşti gata?
- Da, stai două minute, răspunse aceasta din camera ei.
Robi se duse în camera lui, îşi luă mobilul şi MP3-player-ul, pe care le înghesui în buzunare, şi se aşeză pe jos, încălţându-se cu converşii lui albi, împânziţi cu simboluri japoneze negre. Se admiră în oglindă (îi stătea foarte bine aşa cum era îmbrăcat) şi ieşi din nou în hol, de unde o strigă din nou pe sora lui, de data asta, cu o notă de iritare în glas:
- Simona! Eşti gata, mă?
- Vin, vin! se auzi glasul Simonei.
Simona apăru şi ea, ieşind vijelios din cameră.
- Mi-ai văzut mobilul, piticot? întrebă ea, agitată şi privind în toate direcţiile.
Robi nu-i răspunse, în schimb, îşi scoase mobilul lui, butonă ceva pe el şi, curând, din baie, se auzi începutul melodiei “Still D.R.E. (feat. Snoop Dogg)” a lui Dr. Dre. Simona fugi în baie, îi închise lui Robi, îşi înghesui mobilul în buzunar şi zise, zâmbind:
- Hai să mergem.
Ca şi fratele ei, Simona, era îmbrăcată foarte la modă. Purta tot blugi conici, mai strâmţi decât ai lui Robi şi de un gri foarte deschis, de sub care ieşeau nişte converşi de culoare mov. Tricoul era strâmt pe corp şi la gât, fără mâneci şi ajungea până peste buzunarele de la blugi. Pe tricou era desenat, cu negru, conturul figurii lui Marilyn Monroe, pe un fundal tot mov. Părul era lăsat să i se reverse peste umeri, strălucind în bătaia becului.
- Hai, zise şi Robi.
- Mama, plecăm! strigă Simona şi mama celor doi apăru din sufragerie, îmbrăcată tot în pijama.
- Pa, copii, aveţi grijă de voi, zise ea, pupându-i pe cei doi pe obraz. Când veniţi?
- Nu ştim, ne auzim la telefon, zise Simona şi cei doi ieşiră pe uşă.
Uşa se încuie în urma lui şi cei doi fraţi coborâră scările în tăcere şi ieşiră din bloc. Vremea era cu adevărat minunată afară. Robi ridică ochii spre soare şi zâmbi, mijind ochii, spre el.
- Ce? îl întrebă Simona.
- Nimic... E frumos afară, răspunse Robi, melancolic.
Simona râse amuzată şi îi zise:
- Hai mai repede... Se adună lumea bună fără noi pe acolo...
- Lumea bună?... întrebă Robi, nedumerit.
- O să-i cunoşti... zise şi Simona, misterios.

Episodul 4

Pe drum, Roberto şi Simona vorbiră mult despre liceu, despre muzică, despre liceu din nou, şi puţin despre mâncare. Băiatul era foarte curios cum erau profesorii, elevii, sălile de sport şi fetele din liceu. Simona îi mai răspunsese de câteva zeci de ori la aceste întrebări şi, deşi îi sublinie acest lucru fratelui ei, îi mai răspunse o dată.
Când ajunseră la liceu, curtea colcăia deja de elevi, deşi mai era o oră până la începutul festivităţii. Simona şi Robi trecură un pic grăbiţi prin mulţimea de elevi, care cu părinţi, care şi cu bunici, care în grupuri (ori se ştiau de ceva timp, ori se împrieteniseră acum), care complet singuri şi izolaţi. Simona îl conduse pe Robi spre terenul de fotbal, care era mai gol decât restul curţii. Exact în mijlocul lui stătea un băiat de vreo 19 ani înalt, solid şi bine făcut, îmbrăcat cu un tricou mulat gri cu nişte cuvinte negre scrise pe el, cu nişte pantaloni negri, care îi curgeau bine pe picioare şi încălţat cu nişte skateri grei, albi complet. Purta nişte ochelari de soare Police, care îl distingeau de toţi ceilalţi din jurul lui. Îşi ţinea mândru mâinile în buzunar şi privea curtea contemplativ. Simona îl văzuse de la intrare, el doar de când aceasta şi Robi păşiseră pe terenul de fotbal. Băiatul zâmbi la vederea Simonei, şi ea zâmbi, ca răspuns la zâmbetul lui.
- Ce faci, panaramo? o pupă băiatul pe Simona pe obraz, strângând-o în braţe, scurt şi amical.
- Bine, ce să fac? Am venit la şcoală... răspunse Simona, zâmbitoare.
- Toţi am venit... Ce să-i faci... zise băiatul, zâmbind un pic amar.
- A, da, tu eşti a 12-a acum, eşti cu stresu’... râse Simona, instigant.
- Da, foarte comic... se strâmbă băiatul, chipurile, dezgustat, dar zâmbi totuşi, în colţul gurii.
- Uite, să te mai înveseleşti, îţi prezint pe cineva: el e fratele meu, Roberto... E a 9-a... zise Simona, şovăitor.
- Ooo... Mi s-a povestit despre tine, îi zâmbi băiatul, întinzându-i lui Roberto mâna dreaptă.
- El e Dan, dar e cam necioplit uneori... îi zise Simona, chipurile, fratelui ei. Uită să se prezinte...
- Ea e Simona, dar e cam panaramă uneori... îi zise Dan lui Roberto, izbucnind în râs, iar Simona îi dădu câteva palme pe spate, nu foarte puternice şi oricum, în glumă.
După ce Simona încetă să îl lovească pe Dan, şi acesta încetă să râdă instigant, fata continuă:
- Dan e portarul echipei noastre de fotbal... Şi căpitan de anul ăsta... Deşi nu merită să îl laud atâta, la cât de necioplit e...
Simona luă o mutră supărată, dar Dan nu se lăsă păcălit. Râse încet pentru el şi se întoarse spre Roberto:
- Şi ia zi, boboc... Ce părere ai de liceu, aşa, după o privire de ansamblu?
Roberto se pierdu pe moment şi răspunse nesigur:
- Ce părere pot să-mi fac? Arată bine...
Simona îşi întrerupse fratele, întrebându-l pe Dan:
- Ăştiălalţi... Luci, Gabi, Silvia, nu au venit?
- Niciunul, zise, scurt, Dan.
Urmară câteva clipe de tăcere, timp în care Dan urmări cu privirea două fete foarte drăguţe, înalte şi destul de sumar îmbrăcate. Cele două îl zăriră şi se grăbiră spre el, ţinându-se de mână. Simona îi întoarse lui Dan o faţă dezgustată şi îl întrebă:
- Iar astea, frate?...
Dan râse înfundat şi ridică din umeri. Fetele ajunseră la el şi se grăbiră să îl pupe pe obraz.
- Bună, Dan... zise una din ele, chicotind.
- Bună, fetelor, zise Dan, cu o atitudine de macho.
- Cum a fost vacanţa? întrebă cealaltă fată, chicotind, ca şi prima.
- Scurtă... Prea scurtă... răspunse Dan.
- Da, şi mie mi s-a părut la fel, zise iar prima fată, după care urmară câteva clipe de tăcere.
Ca să sară peste momentul penibil, Dan zise:
- Să vă prezint pe cineva, fetelor... El este Roberto, fratele Simonei... E boboc.
Fetele chicotiră şi se grăbiră să-l pupe pe obraz.
- Eu sunt Diana, îmi pare bine, zise cea care vorbise prima.
- Iar eu, Irina, zise cealaltă.
- Încântat... zise Roberto, depăşit de situaţie.

Episodul 5

Fetele se apucară să povestească despre sejurul lor din vară, împreună cu câţiva colegi de-ai lor, la mare, neîntrebate şi cu un entuziasm ieşit din comun. Dan asculta şi mai zâmbea din când în când, în timp ce Roberto privea scena mirat.
Simona era singura căreia compania celor două fete îi displăcea, motiv pentru care se bucură teribil când văzu un băiat mediu de înălţime, bine făcut, cu un tricou roz şi nişte blugi albaştri, clasici, pe el, şi cu o pereche de ghete albe de fotbal, Nike, în picioare.
- Luci! îi făcu Simona cu mâna şi o luă la fugă spre el.
Luci o văzu pe Simona, îşi scoase căştile din urechi şi îşi deschise larg mâinile. Simona se aruncă în ele, cei doi se pupară pe obraz şi se strânseră puternic în braţe.
- Mi-a fost dor de tine, urâtule... zise Simona, drăgăstoasă.
- Şi mie, panaramo... răspunse băiatul, emoţionat.
După două-trei minute, cei doi se desprinseră şi veniră spre Dan, Roberto şi cele două fete, unde Dan se salută cu Luci, strângându-şi mâna şi luându-se scurt, în braţe, iar fetele îşi întrerupseră povestea ca să îl pupe pe obraz, entuziasmate, pe Luci. Dan profită de tăcerea fetelor şi îi zise încet lui Roberto, suficient de tare, însă, cât să audă şi Simona:
- Ai văzut ce-l iubeşte? De mine nu-i pasă atât...
Roberto se gândi câteva secunde şi răspunse prompt, pe un ton de şmecher:
- E, nu-i pasă... Toată vacanţa a vorbit de tine... Şi în somn... S-o fi auzit noaptea cum gemea: “Mmm... Dan... Mdaaa... Îmi place aşa... Mai jos... Daaa...”...
Dan izbucni într-un râs isteric, Luci râdea cât se poate de sincer, fetele chicoteau şi ele, chiar şi Simona râdea înfundat, cu capul într-o mână, în timp ce Roberto o privea, zâmbind nevinovat.
Când îşi mai reveni, Dan îi întinse palma dreaptă lui Roberto, invitându-l să bată cuba, ştergându-şi o lacrimă de la râs şi ţinându-se încă cu mâna stângă de burtă:
- Bine, boboc...
Luci o întrebă pe Simona, amuzat:
- Cine-i puştiu’?
- E frati-miu, zise Simona, privindu-l încruntată, dar neputând să-şi ascundă un zâmbet mic în colţul gurii.
- Roberto mă numesc, îi întinse băiatul mâna lui Luci, care i-o strânse, zâmbindu-i prietenos.
- Lucian. Spune-mi Luci.
- Luci e şi el în echipa de fotbal şi are cel mai puternic şut din liceu, zise Dan, făcându-i cu ochiul lui Roberto.
- Şi e la tineret, la Dinamo, completă Simona.
- E, ho, nu mă mai pupaţi atâta în cur, zise Luci, eschivându-se.
Fetele plecară, ţinându-se de mână, după ce văzuseră pe cineva ieşind din liceu, strigând un “Pa!” la fel de ciudat de entuziasmat, iar Luci şi Dan le făcură cu mâna, în timp ce Simona se uită urât spre ele.

Episodul 6

- Oare chiar nu-şi dau seama cât sunt de penibile? întrebă Simona, ca pentru ea.
- Lasă-le, mă, şi pe ele... zise Dan, zâmbind amuzat de reacţia Simonei.
- Hai, mă Simona că nu sunt chiar aşa de penibile cum zici... Într-adevăr, se poartă ca nişte fete de grădiniţă, dar sunt doar a 10-a... zise Luci, serios.
- Eu nu eram aşa într-a 10-a... mormăi Simona, înţepată.
- Mai bine recunoaşte că eşti geloasă pe ele, zise Dan, râzând.
Simona explodă:
- Eu? Geloasă? Pe ratatele alea? Doamne, Dan, pe cuvântul meu...
- E, ho, am glumit... se apără Dan, în continuare amuzat, dar şi un pic speriat de reacţia fetei.
- Linişteşte-te, panaramo... zise Luci, punându-i mâna pe umăr.
Simona tăcu, dar se vedea că nu-i priise gluma lui Dan. Cei doi băieţi schimbară priviri de neputinţă şi, în următoarea secundă, în toată curtea liceului răsună:
- BĂ HANDICAPAŢILOR!!!
Dan începu să râdă, iar Luci zâmbi a pagubă:
- Chiar mă întrebam când apare...
În următoarele secunde, lângă ei apăru un băiat înăltuţ, îmbrăcat în nişte pantaloni scurţi, negri, de fâş, un tricou cu dungi (alb cu albastru deschis), converşi negri, clasici, şi cu o creastă îngrjită, blondă şi foarte ţepoasă. Dădu mâna cu Luci şi Dan, foarte energic, în timp ce vorbea, tare şi sigur pe sine:
- Ce faceţi, bă imbecililor?
- A venit Pisica, iar începem cu înjurăturile... zise Luci, amuzat.
- Cine pizda mă-tii începe cu înjurăturile? întrebă, chipurile, supărat, Pisica.
Văzând-o pe Simona, urlă din toţi rărunchii:
- Ooo! Pe cine avem noi aici?
O luă în braţe şi o pupă apăsat pe obraz, în timp ce Simona zâmbea amuzată.
- Bă, tu nu te mai potoleşti, mâţule? îl întrebă Dan, pe un ton ameninţător.
- Bă, pe tine te mănâncă pielea, futu-ţi ochelarii ăia de papagal! zise Pisica, tare, pe un ton la fel de ameninţător.
Dan zâmbi şi îi zise:
- Mă întreb când o să te ardă directoru’ că înjuri şi urli ca un animal...
- Când mi-o suge pula diriga! Niciodată, bă prostule, tu crezi că degeaba am “Sindrom Tourette în fază incipientă”? zise Pisica, zâmbind ştrengăreşte.
- Chiar ai Tourette? întrebă Roberto, nesigur.
Pisica îl văzu, îl măsură din cap până în picioare şi întrebă băieţii, arătând cu degetul spre Roberto:
- Pizdă mică ăsta cine e?
- E frati-miu, mâţule! îl străpunse Simona cu privirea.
Băieţii râseră, iar Pisica îi întinse mâna lui Roberto:
- Scuze, prietene, nu ştiam că ai relaţii. Încântat.

Episodul 7

Roberto i-o strânse şi îl întrebă din nou:
- Pe bune, ai Tourette?
Dan şi Luci chicotiră, Simona dădu ochii peste cap, iar Pisica îi zise, râzând:
- Am Tourette din pulă, am relaţii la Spitalul Municipal, asta am...
- E dat dracului mâţu’, îi zise Dan lui Roberto. Nu există nimeni care să se ia de ăsta şi să plece pe picioarele lui acasă...
- Aşa bun eşti la bătaie? se miră din nou Roberto.
- Bă tu l-ai învăţat ceva pe prichindelu’ ăsta? o întrebă Pisica, râzând, pe Simona, în timp ce Dan şi Luci se ţineau şi ei cu mâinile de burtă de râs.
- Pisica trebuie doar să dea un telefon şi să zică persoana care l-a supărat. Apoi se ocupă băieţii de restul... explică Simona.
- Dacă ai probleme cu cineva vreodată... Orice fel de probleme... Anunţă-mă, îi zise Pisica lui Robi, făcându-i cu ochiul.
- Eu sper să nu fie cazul... îl privi Simona, ameninţător, pe fratele ei.
- Imposibil. E fratele tău şi mai şi arată foarte bine... zise Luci, chicotind.
- Băieţi... Vă salut, îl văd pe Antonescu, mă duc să trag o ţigară cu el... zise Pisica, după ce zărise un băiat foarte înalt, cu blugi clasici, albaştri şi un tricou negru, strâmt, cu un mesaj pe el.
- Sal, zise Luci, iar Pisica le făcu cu mâna în timp ce fugea spre Antonescu.
- Cum îl cheamă, de fapt? întrebă Roberto curios.
- Silviu Mocanu... Noi i-am zis “Motanu’” şi de aici până la “Pisica” a fost doar un pas... explică Luci istoria poreclelor Pisicii.
- Plus că seamănă cu o mâţă un pic, la faţă, zise Dan, dar Simona îl repezi:
- Nu seamănă deloc, ai tu vedenii...
- Ţi-a luat bacu’ minţile, glumi şi Luci şi Simona chicoti, în timp ce Dan se arătă un pic dezgustat de glumă:
- Râdeţi voi... Că la anu’...
Foarte curând, Luci şi Dan plecară în treburile lor, fiecare pe la clasa lui, iar Simona îi mai făcu lui Roberto cunoştinţă cu două fete de la ea din clasă, cărora li se şi alătură, apoi îşi sfătui fratele să-şi găsească şi el colegii. Roberto se conformă. Nu trecu mult până observă un afiş cu "9C" scris pe el ţinut drept în sus de o mână lungă. Roberto se îndreptă într-acolo, un pic emoţionat, ce-i drept, dar cu o atitudine sigură pe el.